Andre3a’s Weblog

Viata e doar o calatorie lunga spre infinit. E un pantof care in timp se deterioreaza si pe masura ce imbatranim se rupe si se strica dar continuie sa fie folositor si uneori indispensabil. Cred ca noi suntem intr-un fel ciudat interconectati prin niste fire de energie care ajung la fiecare persoana in parte si ne fac uneori sa gandim la fel. Omanii nu sunt decat niste fiinte prea complexe ca sa fie in totalitate intelese. Ne simtim singuri si suntem singurele fiinte de pe planeta care constientizeaza ca sunt singuri si care pot defini sentimentul inconfundabil al solitudinii

Povestea firului de praf incepe cu intunericul suprem… un intuneric atat de intunecat incat nu puteai sa reusesti sa distingi nimic in jur. Prin dorinta intunericului de a sti cum este opusul lui, reactiile chimice din acesta au format un mic fir de lumina. Acest firicel de lumina se simtea atat de bine in marea de intuneric din jurul lui incat toate sentimentele care il incercau au format in jurul lui materie fizica si palpabila dar era atat de mic si de fragil ca totul din jurul lui il putea distruge, dar pe masura ce timpul trecea se marea din ce in ce mai mult, materia din care era format se facea din ce in ce mai dura iar el era din ce in ce mai puternic iar pe masura ce crestea era din ce in ce mai fierbinte, mai multe reactii chimice aveau loc in interiorul lui. Era atat de fierbinte si luminos incat lumina incalzea intunericul din jurul lui. A crescut in fiecare moment mai mult si era din ce in ce mai puternic…. pana intr-o zi… cand a explodat