…
Un sentiment atat de simplu dar atat de complicat… O privire? O imbratisare? Un sarut? Un moment? Doua persoane? Una singura? Un mesaj? Un “te iubesc”? Niste cuvinte? Plimbari prin parc? Lucruri comune si simple? Priviri aruncate pe furis? Cadouri? Intalniri zilnice? Dor? Durere? Nepasare? Incredere? Doua suflete? Mai multe? Cuvinte nerostite? Suspiciune? Gelozie? Doua inele? O rochie de mireasa si un costum? Doua inimi? Locuri speciale? Lucruri speciale? Melodii speciale? Viata comuna? Respect? Intelegere? Lacrimi? Fotografii de cuplu? Zambete? Coduri speciale? Piele? Sex? Vise? Iluzii? Sprijin? Mila? Pasiune? Fericire? Copiii? Printi si printese? Povesti? Doua inimi batand la unison? Ajutor reciproc? Nopti pierdute? Lucruri impartite? Reciprocitate?
Ce e dragostea?
I don’t need an imitation!
Daca am tot ce imi doresc de ce as avea nevoie de o imitatie? daca imi place ce vad de ce as mai vrea niste imitatii proaste care nu au pic de bun gust? Poate doar ca sa-mi alin diavolii din minte sau poate sa-mi fac viata mai plina de niste “perfectiuni” imperfecte care nu fac nimic alceva decat sa copieze. Ma uit pe strada la oamenii care trec pe langa mine nepasatori si toti sunt niste imitatii mai bune sau mai proaste ale vedetelor sau ale anumitor curente de muzica si de stil… diversi oameni care nu sunt decat la fel.
Unde a disparut diversitatea? unde au disparut oamenii unici care eram candva? Toti prefera sa se copieze unii pe altii, sa fie niste dubluri nereusite ale altora pentru ca, poate a devenit prea obositor sa mai fi unic. E mult mai simplu sa studiezi o persoana si sa devii la fel ca aceea dar este gresit. Cred ca o persoana , pe masura ce cunoaste mai multi oameni ar trebui sa incerce din rasputeri sa gaseasca o anumita particica din personalitatea respectoivului/ei si sa o asimileze propriei personalitati si astfel se poate defini ca fiind unic.
Uneori nici eu nu mai gasesc unicitatea. Toti suntem niste corpuri care bantuie prin lumea asta si ajung intr-un final singure si totusi imi amintesc ca suntem unici si imi dau seama de asta mereu. Oricat de bun ai fi in arta imitatiei nu poti fi o copie perfecta a altei persoane, nu poti fi exact ca ea pentru ca tu esti tu tocmai de asta nu cred ca merita sa mai spun ca nu ar trebui sa existe termeni de comparatii. Cum a spus si cineva inaintea mea “beauty is in the eye of the beholder” cam asa e si acum. Frumusetea este altfel pentru fiecare in parte si toti suntem frumosi intr-un fel. Imitatiile pur si simplu isi pierd frumusetea cu care sunt inzestrate de la nastere si devin niste umbre care nu mai au niciun loc anume in lume. Un om daca va fi lasat sa faca tot ce vrea va incepe sa se ia dupa ceilalti.
Spiritul de turma care a invadat lumea incepe sa primeze din ce in ce mai mult si sa nu ne lase sa mai fim unici. E pur si simplu trist sa fie asa. E trist sa ajungi o copie si sa ramai cu simpla iluzie ca, candva ai fost unic/a. Nu mai avem nevoie de imitatii, nu mai avem nevoie de copii si de oameni care nu mai stiu ce inseamna unicitatea si oamenii care stiu ca totul consta in copierea celui de langa.
Fell in love with Sibiu…
Cladiri care au pacalit timpul, oameni linistiti si fara griji, strazi care iti fac imaginatia sa innebuneasca, atmosfera de vis, toate tipurile de oameni, felinare care iti lumineaza pasii, munti, istorie, cultura, ploaie racoroasa, adieri placute care se imbina perfect cu maretia orasului… toate astea adunate intr-un singur loc, Sibiu. Niciodata nu m-as fi gandit ca poate exista un oras atat de extraordinar in Romania. Niciodata nu m-as fi putut gandi ca timpul poate fi oprit in loc, ca inovatiile tehnologiei ar putea fi pacalite sa ocoleasca un loc dar m-am inselat amarnic. Sibiul a reusit sa faca toate aceste lucruri, locuitorii orasului au reusit sa conserve perfect maretia tuturor lucrurilor, vechimea, au reusit sa provoace imaginatia sa se intoarca in timp, au reusit sa conserve cultura. Un oras care parca este pastrat asa cuma fost la inceput, un oras in care istoria este in fiecare pietricica de pe strada, in fiecare colt al cladirilor si care te provoaca sa o descoperi, care te provoaca sa o iubesti si sa te intorci din nou si din nou sa o observi mai meticulos si totusi un simplu oras. Oameni linistiti, fara griji cotidiene, care nu se grabesc sa ajunga in diverse locuri, care isi pastreaza calmul mereu, care tin la cultura si istoria lor si care fac totul mai fascinant. Strazi pustii si extrem de curate care te fac sa te intrebi “Asta este Romania?” si totusi da, este Romania, o alta parte a Romaniei care nu poate fi egalata de nicio alta zona. Un loc unde toate tipurile de oameni se strang, o localitate universala unde pur si simplu stai si privesti istoria, unde pur si simplu nu indraznesti sa arunci un chistoc de tigara pe jos, unde nu vrei sa distrugi nimic. Sibiul poate parea banal pentru unii sau poate doar un loc plictisitor dar o prima privire mai de aproape le va schimba parerea total, o prima privire aruncata in adancul orasului nu poate decat sa te fascineze si sa te faca sa te intorci. Am vizitat Sibiul pentru o singura zi si nu ma mai pot satura, strazile si atmosfera m-au facut sa le promit ca ma voi intoarce si ca imi voi rezerva timp sa le aflu secretele. Din primul moment in care am calcat in acel oras pentru intaia data in viata mea am fost vrajita si cucerita, m-am indragostit de acel loc, primul loc care pur si simplu m-a facut sa-l indragesc din primul moment si acum regret ca a trebuit sa plec, as fi vrut sa pot sa ma pierd printre cultura si istoria locului si sa raman acolo, sa nu ma mai intorc la realitate. Transfagarasanul este ca un portal catre o alta lume, ca un drum initiatic as putea spune catre o alta lume, un loc diferit, nou pentru mine dar in acelasi timp atat de vechi. Cu fiecare pas pe care il faci sa inaintezi in oras parca te afunzi si mai tare in tot ceea ce reprezinta si singurul lucru care te mai aduce cu picioarele pe pamant este imbracamintea oamenilor, in rest totul este pastrat parca pentru a-i face timpului in ciuda. Niciun alt oras din Romania nu se poate compara cu Sibiul, un oras magic… pur si simplu Sibiu si oricat de mult as descrie aici nu este acelasi lucru cu vizitarea lui… magnific, incredibil si adevarat….
O ciocolata si…
O ciocolata… asta e tot ce a gasit in urma lui dupa ce a plecat de tot… si-a strans lucrurile si a gasit doar o cioaolata… sta si se uita la ea ca la un lucru sfant. Nici nu stia daca sa o manance sau sa o pastreze… pare a fi delicioasa dar nu se indura de ea… e tot ce i-a lasat pe masa din camera lor mica. Mereu i-a zis ca, va pleca odata dar nu a crezut ca totul se va intampla asa de repede. Mereu i-a zis sa nu-si mai faca vise si iluzii pentru ca le iroseste pe o persoana care nu merita dar speranta moare ultima, nu? Si totusi a calcat peste toate lucrurile sacre care le aveau in comun si a ales calea cea mai usoara… sa plece. Ea statea, nu plangea, se uita in gol si se gandea la tot ce se intamplase… o ciocolata… atat…. nimic mai mult…. o ciocolata care nici macar nu are imprimata parfumul lui…. s-a intamplat pur si simplu, nu intelegea de ce doar o ciocolata… de ce O CIOCOLATA…. mereu a adorat ciocolata dar acum nu va mai putea manca una fara sa se gandeasca la aceasta nenorocita de cioaolata cu care sta in mana si care nu ii spune nimic decat ca el a plecat si i-a lasat doar atat… o ciocolata…un tricou de-al lui i-ar fi fost de mai mult folos dar i-a lasat doar atat si nimic mai mult sau mai putin… chiar daca uneori el nu era de ajuns ea se multumea doar atat… il intelegea ca nu era ca orice alt tip… era un artist cum ii placea lui sa se autodenumeasca si parca tot ce il inconjura era arta… dar nu-i pasa… ea era doar un mic copil, cu lacrimi si sperante in ochi indragostita de un artist. El radea de ea pe ascuns pentru ca era neindemanatica dar asta il atragea cel mai mult la ea si asta l-a facut sa o paraseasca… tot ce il facea sa o iubeasca pentru ca fara suferinta nu putea crea si trebuia sa si-o provoace singur daca altcineva nu o facea… asa ca a plecat… a plecat si a lasat in urma… o ciocolata si o inima sfaramata…
Delirez…
Poate ca doar mi-e dor de ochii tai…poate ca imi lipsesc doar lucrurile marunte pe care le faci… poate ca e doar imaginatia mea… poate ca imi lipseste vocea ta sau poate e doar zambetul de pe chipul tau dimineata… sau poate e imbratisarea nesfarsita? poate e doar micul pupic de pe obraz sau sarutul de pe buzele tale? oare sunt cuvintele de incurajare pe care mereu mi le spui? sau doar increderea oarba pe care o ai in mine? poate e doar inima mea care bate mai tare cand te privesc… sau sunt doar mainile tale in jurul meu care ma fac sa zbor? poate sunt doar lucrurile cu care tu ma ajuti… sau sunt eu prea neindemanatica? poate doar ma simt singura uneori si as vrea sa te simt aproape… sau poate sunt doar lacrimile din ochii mei cand imi e dor de tine… poate ca sunt jocurile noastre… probabil ca e parfumul tau si atitudinea… sau poate sunt toate la un loc? sau poate nimic dar totusi ceva… si daca nu e nimic de ce sunt aici? de ce ma gandesc la toate astea…. poate m-am infundat prea tare in ceea ce simt… poate mi-e dor de noi… sau poate mi-e dor de parcuri si de plimbari? poate imi lipsesc zambetele si rasetele noastre… sau poate oamenii care au trecut pe langa noi… poate doar niste cuvinte rostite cu o patima dureroasa… sau poate e doar imaginatia mea care nu ma mai lasa sa dorm… poate totul e un vis… un vis mult prea frumos din care nu mai vreau sa ma trezesc… poate am ajuns sa traiesc in vise si sa aud culori privind sunetele pe care tot ce ma inconjoara le scoate… poate e doar dulcele drog al placerii sau poate e doar un simplu drog pe care mi-l administrez zilnic ca sa mai pot supravietui…. poate ca tot ce e in jurul meu e doar o iluzie a unui om bolnav care ma tortureaza cu mii si mii de intrebari… sau poate esti doar tu… sau poate doar mi-e atat de dor de tine incat am inceput sa delirez… spune-mi… delirez? nici nu mai pot constientiza, am nevoie de un raspuns, de un alt delir dar din partea ta… ajuta-ma sa ies din groapa asta fara sfarsit si prinde-ma pana nu e prea tarziu… si atunci am sa te imbratisez si am sa te iubesc… delireaza cu mine pentru ca poate si tu te gandesti la mine acum… si daca nu o faci macar lasa-ma pe mine sa cred asta… fara sa delirez… si fara sa visez… lasa-ma sa cred in tot ce vreau pentru ca trezirea e dura… lasa-ma sa cred ca esti aici… cu toate ca nu esti…. pentru ca daca ai fi nu m-as mai simti atat de singura… si nu esti… ma astept sa te vad in spatele meu dar nu esti… nu mai esti…. ma lasi sa delirez singura, nici macar nu ma mai lasi sa cred ce vreau eu… esti rau… pleaca… intoarce-te… am nevoie de tine… lasa-ma in pace… iubeste-ma… ce e mai bine? poate doar sa ma lasi sa incerc sa fiu tot ce-ti doresti chiar daca nu sunt perfecta… sunt doar o imperfectiune deliranta si trista… sunt singura aici sus si fara tine nu mai pot lumina… spune-mi ce e mai bine sa fac? spune-mi de ce ne rotim si nu ne mai gasim? sunt lumina si intuneric…. sunt a ta… si totusi sunt totul si nimic… soarele meu… sunt luna…
Doar o imbratisare…
“Nu spune nimic doar ia-ma in brate si strange-ma tare” asta a fost tot ce a zis cand l-a intalnit. Ii placea atat de mult si ei sa fie imbratisata incat a facut-o intr-o clipita dar niciodata nu si-a imaginat cata nevoie are de imbratisarile alea lungi si stranse. A inceput sa planga de emotie, dar parca nu era emotie, ceva o apasa undeva in crestetul capului, in capul pieptului, simtea acea imbratisare pana in maduva oaselor. Nu mai avea nevoie sa-i vada ochii pentru ca, dupa bataile inimii stia ca si el simte aceleasi lucruri. Il mangaia usor pe spate si el pe ea, sentimentele lor se contopeau parca si formau unul singur, la fel ca ei doi. Afara ploua, era o zi groaznica de noiembrie si cu toate ca nu se vazusera niciodata se imbratisau. “Toata lumea are nevoie de o imbratisare” se gandea ea in timp ce lacrimi incepusera sa-i curga din ochi. “Bine ca ploua pentru ca altfel mi-ar fi simtit lacrimile” se gandea dar parca toate gandurile ei erau ca o violare a acestui moment intim, unic, minunat. El o strangea atat de tare, nu mai imbratisase pe nimeni de foarte mult timp, avea nevoie sa-si descarce fiecare milimetru lipsit de afectiune din el, trebuia sa se descotoroseasca de atatea lucruri neimpartasite si o gasise pe ea stand in ploaie singura. Abia se putea abtine sa nu planga dar stia ca lacrimile nu formeaza decat plansetul trupului atunci cand sufletul are parte de anumite trairi mult mai puternice pentru ca trupul sa le suporte. Imbratisarea a durat o vesnicie pentru ei doi. Lacrimile ei se amestecau cu ploaia de pe geaca lui, corpurile lor se strangeau si ajunsesenra unul singur, sentimentele nu incetau sa se amestece si sa formeze o incarcatura emotionala prea puternica pentru a fi suportata. Poate ca ar fi fost mult mai simplu si mai comod sa imbratiseze o persoana cunoscuta fiecare dar au preferat un necunoscut, o persoana care nu le stie durerile, careia nu-i pasa si care nu vrea nimic altceva decat o alta imbratisare la randul ei. Momentul era coplesitor si totusi cel mai greu a fost sa isi dea drumul, sa se desparta si fiecare sa o ia pe drumul lui. dar niciunul sa nu uite vreodata de aceasta experienta de neuitat de tot ce au simtit si de tot ce s-a intamplat intr-o simpla seara ploiasa de noiembrie.
Despre Dumnezeu si altele
Lucrurile bune mereu se alterneaza cu cele rele si intr-un final nu poti fi niciodata cu adevarat fericit si implinit. M-am gandit de mii si mii de ori de ce se intampla asa si nu altfel, de ce tot ce e bun trebuie sa aiba un fel de payback. Inca mai astept un raspuns si nimeni nu pare ca este willing sa mi-l dea. Deseori incerc sa-mi imaginez un dialog cu dumnezeu, un dialog in care eu il intreb tot ca ma intriga, tot ce ma face sa ma indoiesc cateodata de existenta altor lucruri dupa the big end sau inainte de inceputul inceputurilor. De ce exista atatia oameni rai in lumea asta si care este motivul pentru care exista atatea razboaie. Cine si-ar dori sa distruga ceea ce a creat? Se pare ca Dumnezeu… incalzire globala, rautate la cote maxime, razboaie distrugatoare si multe altele. Oare nu vede ca o mica particica din ce a creat este minunata? Ca inca mai exista lucruri care merita fiecare secunda din viata unui om? care printr-o singura privire aruncata te pot face sa vrei sa traiesti acel moment la nesfarsit? poate ca Dumnezeu nu mai este atat de usor de impresionat. Cred si eu, dupa ce a vazut atatea lucruri, poate vrea si el ceva nou, dar pentru acel ceva nou trebuie sa distruga o lume intreaga creata, o gloata de oameni, de suflete? Multi dintre noi poate ca nu mai vor sa ramana aici, dar eu una stiu ca mai imi doresc asta, eu mai vreau sa stau aici si pentru momentele rele si pentru cele bune pentru ca ceilalti dinaintea mea au avut dreptul asta, de ce sa nu-l am si eu? lumea e minunata uneori si cu toate tampeniile care ti se intampla in viata, merita sa o duci pana la capat pentru ca e a ta si e dreptul tau sa o duci la capat si sa incerci tot ce iti poate oferi. Si totusi, parca inca as vrea sa vorbesc putin cu Dumnezeu si sa-i explic cum sta treaba aici pe pamant si daca vrea sa faca ceva sa nu se mai plictiseasca, sa faca mai multe minuni…
Prea mult…
A intrat pe usa plangand cu valiza in mana… ma uitam la el uimita si nu-mi venea sa cred, a zis ca se numeste Mark si ca, cauta o fata care sa semene cu un inger… se dezbraca usor si-mi spune ca este pe punctul de a-l intelege pe Dumnezeu… ma priveste, ma ia in brate, eu doar ma uit la el uimita… plange in fiecare seara in camera lui… plangem impreuna uitandu-ne la frumusetea lunii si adormim imbratisati ca doi copiii. Imi spune zilnic despre povestile lui de dragoste, uneori ma fascineaza atat de tare incat las tigara sa arda singura, fumul invaluindu-ne mereu.
Azi mi-a zis ca pleaca… unde? Nu vrea sa-mi spuna… am strigat dupa el “te iubesc” s-a uitat inapoi si m-a luat in brate… m-a sarutat, ca in serile reci cand adormeam pe podea amandoi imbatati de atata frumusete, uimiti de atata maiestrie si de tot ce ne inconjoara… se intoarce si imi spune “si eu… si eu te iubesc” imi dau seama ca nu are unde pleca si singura optiune este aceea de a ramane.
Fumam… bem… murim in fiecare noapte si ne trezim din moartea aceea goala in fiecare dimineata… orice am face e trist dar in acelasi timp atat de imbucurator, plangem impreuna, lacrimile ni se contopesc pana ajung un rau care curge mereu… si mereu adormim pe podea cu bratele incrucisate. El ziua pleaca, imi spune ca as face bine sa fac ceva fascinant astazi dar eu nu vreau, nu vreau sa plece. Ma fascineaza cum ma priveste dar il las sa plece… pleaca, se uita inapoi si imi zice ca imi va aduce tigari pentru diseara.
Ajunge acasa si ma gaseste pe podea, plange, plangem impreuna… fumam tipam la luna si iesim afara… e vara, de cand nu am mai iesit din casa, e nisip pe jos? Da… uite si marea… fug in apa si-mi spune sa ma intorc, ne privim si pentru prima oara vad un zambet pe chipul lui si se intoarce cu spatele… e rusinat? Se uita din nou la mine… vad ca pielea nu mai imi este atat de neteda, parul e gri, al lui la fel dar il vad ca atunci cand a intrat in casa pentru prima oara mereu. Cum de nu am observant asta?ma invaluie somnul, cad, intram in casa. Pentru prima oara stam in pat, eu stau in pat, el langa mine…ii simt privirea…vreau inapoi pe podea, realizez ca nu ma pot misca. Ma ridica cu greu si imi dau seama ca ii este rau…. il iau in brate, ii simt inima cum bate greu, plangem dar in acelasi timp zambim… Adormim!
iluzii si vise…
-Hai sa fugim!
-Unde?
-Departe…
-Departe unde?
-Departe de tot… sa nu ne mai gaseasca nimeni… sa fim… sa fim noi intreaga lume…
-Dar nu ne-am plictisi?
-Da… ai dreptate, hai sa mai convingem cativa si plecam…
-Dar unde plecam?
-Plecam si atat…. trebuie sa plecam neaparat undeva?
-Pai daca nici nu stii unde pleci care e rostul in a pleca?
-Descoperirea lucrurilor noi si fascinante… nu e atat de greu, trebuie doar sa crezi
-Dar aici e casa noastra… nu crezi ca unora le-am lipsi?
-Ei si ce conteaza? o sa le treaca lor… si noua o sa ne treaca dorul… o sa fie bine… doar sa fugim…
-Dar unde?
-Uite acolo sus…
-Pai cum ai vrea tu sa ajungi acolo sus? cu avionul?
-Nu prostutule… zburam…
-Si cum te astepti tu ca eu sa zbor?
-Uite asa cum o voi face si eu….
-Tu esti nebuna? nu ai cum mah…. esti om si iti este fizic imposibil sa zbori
-Ah… tu inca mai crezi ca suntem oameni nu?
-Pai ce nu mai suntem?
-Tu ce crezi?
-Ca visez si ca o nebuna mi-a invadat visele
-Da?
-Nu… de fapt eu nu cred… sunt sigur de asta… si maine dimineata am sa ma trezesc si tu nu ai sa mai fii…
-Teapa fraiere… nu dormi!
-Cum adica nu dorm? Ce naiba vrei sa spui?
-Adica esti perfect treaz… bine treaz este impropriu zis…
-Stai putin… mai rar si mai pe intelesul meu ca nu mai inteleg nimic…
-Hi hi… nu ti se pare nimic ciudat la tine.. la mine… la lucrurile din jur?
-Nu… doar ca… doar ca…
-Doar ca ce?
-Doar ca esti un pic cam transparenta…
-Vrei sa-ti arat un truc?
-O nu! Ce naiba ai in minte?
-Nimic care sa te raneasca… zi vrei sau nu?
-Am ceva de pierdut daca te las sa faci acest truc?
-Nu…. ba chiar iti vei da seama ce se intampla in acest moment…
-Bine… hai… fie…
=>Se duce usor catre o masa si incearca sa o atinga… mana ei iese pe partea cealalta fara pic de durere sau sange sau oroce altceva… perfect intreaga<=
-Tu nu esti sanatoasa! ce e asta? ce ai facut?
-Poti sa o faci si tu… esti in lumea mea acum… si din pacate a tuturor celor de afara care au ramas blocati aici… ai sa te obisnuiesti…
-Cum adica in lumea ta? cum adica blocat? Cum sa ma obisnuiesc…
-Iti amintesti ca aseara te-ai dus la culcare nu?
-Da si acum ma vad aici cu tine…
-Exact… in timp ce u dormeai… acelasi somn adanc pe care il ai merei ca te-am vazut de cateva ori…. bine mai multe… in care tu nu auzi si nu simti nimic… a intrat cineva in casa ta si… ei bine te-a injunghiat… si asa ai ajuns aici…
-Tu iti bati joc de mine!
-Nu… uite daca vrei… el este inca in casa ta… poti sa vezi totul… fii fericit ca s-a terminat repede….
-Du-ma sa vad…
-Bine dar trebuie sa te tii bine de mana mea…
-Cum sa ma tin de mana ta daca tu poti sa… mda… bine… hai…
=>Se tin de mana usor si in cateva secunde ajung in camera lui=<
-Ok…. deci el e nenorocitul care mi-a facut asta?
-Da… si uite-te si pe tine undeva pe pat….
-Nu-mi vine sa cred… ah… imi vine sa-l strang de gat… sa-l…sa-l…sa-l…
-Calmeaza-te… oricum nu-i poti face nimic….
-Dar…dar uite ce mi-a facut…
-Ai murit usor, esti unii din cei fericiti care nu s-au chinuit sa intre in lumea asta doar ca socul a fost prea mare si ai ramas blocat pe pamant…
-Cata filosofie…
-Ei asta e… gata… uite-l ca pleaca… oricum nu ai ce sa-i faci… Acum putem sa zburam?
-Unde?
-In sus cum unde?
-Pai si ce facem acolo?
-Gasim un loc unde sa stam departe de toti de pe pamant care sa ne tulbure…. te-am asteptat mult timp…si in sfarsit ai venit…
-Dar de ce m-ai asteptat?
-Pentru ca eu fara tine nu ma pot duce acolo sus si nici tu fara mine…
-Iar incepi?
-Nu… uite… stii povestea aia tampita in care nu mai crede nimeni cum ca oamenii au un suflet pereche?
-Mdeah…. unde o fi si ala nu stiu…. toata viata am alergat dupa ea si nici nu mai cred in asta…
[zambind]-Ei uite-o…
-Cum adica uite-o?
-Sta chiar in fata ta!
-Tu esti sufletul meu pereche?
-Da!
-Dar cum… aaaa cum naiba de ne intalnim acum dupa ce s-a terminat TOT?
-Pai eu am murit acum 3 ani…hai sa zburam… am asteptat momentul asta de o gramada de timp….
-Ok… hai sa zburam….
